Luminile s-au stins demult, dar diferenta e minima. Caldura inca ma apasa in garsoniera de la 7. Stau singur, fara somn si nu stiu ce sa fac. E atat de cald incat ma plimb gol pusca prin apartament. Vecinii s-au plans de asta, ca m-au vazut la trei, patru noaptea gol, asa ca am perdelele trase.
Singura lumina vine de la un laptop trantit pe pat, alaturi de o scrumiera care trebuia curatata acu doua saptamani si un pachet pe jumatate gol de tigari. Hainele-mi sunt aruncate peste tot.
Dau drumu la televizor, dar nu gasesc nimic mai interesant decat B1 TV care arata Piata Universitatii toata noaptea. Live.
Incantator.
Ies pe balcon cu o tigara aprinsa, ma asez pe scaunu care-a fost odata alb. Racoarea plasticului ma invigoreaza. Daca vecinii au o problema sa ma pupe in curu meu gol. Ce fel de distrus nu doarme la ora asta? Uneori mi-e greu sa cred ca mai sunt in afara mea.
Iluminate, se vad pe orizont doispe macarale. Se vad inca vreo patru in timpu zilei. Luna nu se vede de pe balconu meu, dar cateva stele tot imi fac cu ochiul. Trag adanc din tigara si fac niste cerculete de fum care precum visele o iau inspre cer si-si dau duhul.
In Bucuresti nu e niciodata liniste. Din cand in cand se mai aude o masina singuratica pe sosea, si ca un murmum pot auzi cum traieste orasul. In timpul nu zilei nu-l pot auzi. Sunt prea multe sunete mai puternice, sunt prea multi oameni care fac la randul lor sunete, vibratii. Dar noaptea pot auzi Bucurestiul. Sunetul e incomparabil, aproape ca sunetul marii de la departare dar mai constant. Aproape ca o bataie de inima inghetata in timp, dar si ca o mare creatura dormind, pasnic.
Ma gandesc sa-mi fac de mancare. Mai bine nu. Inseamna sa aprind lumina, sa caut mancare, s-o fac. Prea complicat.
Imi mai aprind o tigara. Se aprinde o lumina in zare. Incet, incet ma apropii de inceputul zilei. Corpul mi se ridica din scaun si intra inapoi, dar mintea-mi e inca in spatiu cosmic prinsa intr-o fractiune de timp care se tot repeta. Abia dupa cateva secunda imi dau seama ca undeva in subconstient m-am decis sa ies din apartament. Somn nu mai prind, cum corpul aparent imi stia de multa vreme.
Imi pun un sort de baschet, un tricou si o pereche de adidasi, imi ridic cheia de pe masina de spalat de langa usa, ies pe hol si trag usa dupa mine. Bag cheia in usa, intorc de doua ori si reflexiv strecor cheia in buzunar.
In holul destul de bine intretinut astept liftul. Imi amintesc ca ar fi trebuit sa curat scrumiera si sa duc gunoiul. Cand ma intorc.
Dupa cele 30 de secunde de rigoare in lift, cu toate zgomotele ingrijoratoare, memorate din obicei, am iesit in fata blocului. Inspir adanc de parca aerul ar fi mai curat aici jos, dar macar sunt niste pomi sa-mi dea putin adevar la iluzie. Picioarele ma duc stradutele intunecate pana pe bulevard. O iau inspre Victoriei. Undeva in distanta se aude un girofar.
Sunt absolut singur. Ma simt de parca am cazut cumva in vis, un vis in care nimic nu conteaza, un vis in care orice-as face nu are consecinta. Doar ca nu are cum sa fie vis, pentru ca inca ma deranjeaza piciorul drept care l-am dat de o treapta incercand sa prind un metrou.
E foarte frumos, sau cel putin asa mi se pare mie. Peste tot in jur sunt semne de incercare, semne succes, si mai des, semne de esec. Nicaieri in lume nu ma simt mai in viata. Sau mai bine zis, inconjurat de viata.
Mi-as aprinde o tigara, dar parca nu vreau. Parca n-am nevoie. Imi tin procesul de eliminare a cinci minute din viata pentru mai incolo. Surad la ideea ca o tigara imi ia cinci minute din viata. Cum vad eu lucrurile, e pentru ca imi ia cinci minute sa fumez o tigara, deci da, cinci minute in minus.
Imi place, pardon, ador singuratatea. Poate ca m-am obisnuit cu ea prea mult. Poate ca e scrisa in mine de la inceput. Stiu doar, ca altfel abia mai stiu sa traiesc. Orice decizii am facut, orice circumstante am avut, la sfarsit am ajuns intotdeauna, inevitabil, singur. Poate ca in subconstient m-am condus singur aici. Sau poate ca sunt doar inca un distrus care bate drumurile si gura degeaba.
Ajuns langa un parculet, ma asez pe o banca. In stanga mea, cerul devine gri. Inceputul unei noi zile, sfarsitul unei vechi nopti. Si nimic nu s-a schimbat, decat ca mi-am apropiat data comei din lipsa de somn. Uneori incerc sa-mi dau seama daca m-am miscat prea repede sau prea incet. Acum e unul din acele uneori-uri. Ma gasesc privind inspre rasarit, hipnotic, cu constientul (oarecum) cantarind aceste optiuni. Daca oare am trecut cu vederea ceva important, sau daca a fost altul mai rapid ca mine si a ajuns primul.
-Pizda ma-sii de treaba, imi soptesc, si cu dezgust imi aprind inca o papiroasa. Trece pe langa mine o minune rar vazuta de mine. Un 301 gol. Deci e trecut de cinci.
Cand naiba s-a luminat?
Imi arunc mucul intr-o balta si continui sa o iau aiurea-n tramvai. La non-stop nu deschide decat la sase. Sunt aproape de pace, pentru ca mintea, pentru cateva secunde pretioase imi sta in loc. Ca in bancul cu reporteru care merge la baci si-l intreaba
-Ce faci bade, sezi si cugeti? la care baciul ii raspunde
-Ba, numa sad. Urmandu-mi picioarele am ajuns la tunelul Victoriei. Ma intorc si o iau inapoi. Ar trebui sa fie deja destul de tarziu s-o iau spre magazin.
Ma trece un tramvai, si imi trece prin minte sa alerg dupa el, dar imi trece repede ideea cand mai pun piciorul in pamant odata. Ajung dupa cateva minute la magazin. Placerea iesitului mi-a trecut de mult timp si incep sa regret faptul ca nu mi-am facut de mancare cu ceva vreme mai inainte. In magazin sunt lovit de o dilema. Sa-mi iau paine si branza sau niste lapte si cereale. Dupa o adanca cautare in sinele meu, ajung la casierita pe jumatate adormita cu un litru de lapte si niste rotogoale de zahar si cacao.
In fata blocului ma trece un moment de pura panica pana imi gasesc cartela de la scara. Intru in hol, liftul inca acolo. Aparent sunt singurul destul de distrus. Cel putin in scara.
In garsoniera ma injur cand vad ca n-am stins nici televizoru nici laptopu. Imi pun cerealele si laptele intr-un castron, le duc in fata televizorului si le pun pe masuta. Trec pe la buda sa-mi golesc rezervoru. Ma asez in fata Pietii Universitatii. Live. Schimb pe un documentar despre pesti pe Discovery. Ma gandesc ca zaharul din micul dejun o sa ma tina treaz restu zilei, si poate dorm la noapte.
Pe dracu, ca dupa ce imping castronul acum maroniu imi pun capu pe o parte si acolo raman pana la miezu zilei.
