ma plimb pe o strada de bucuresti, un bloc inalt pe stanga, un depozit pe dreapta. nu stiu cum a m ajuns acolo. ma uit in spate si vad, ca frunzele de toamna, trecutul meu. persoane care am fost, prinicipiile care leam avut, visele care sau destramat, sperantele desarte, ideologi, prietenii, relatii, ganduri. vine vantul si le bate in toate directiile, nimic nu mai e clar in spate. intorc capul in cealalta directie. e doar o ceata densa, umeda, si rece de o simt si in oase. simt ca trebuie sa ma misc.
o iau in spate? spre razboiul acela din care am iesit eu. asa cum sunt.
sau o iau in fata? inspre un necunoscut razboi din care nu stiu cum voi iesi.
rar trebuie sa alegi, dar cine oare e in stare sa o faca?
pun stangul in pamant, apoi dreptul, stangul, dreptul. am ajuns in mijlocul tornadei de frunze. incerc sa iau una dar se transforma in praf odata cu celelalte. vroiam doar sa adun cateva. sa ma asigur ca nu uit de data asta. suspin adanc, inchid ochii pentru o secunda si pasesc in ceata. nu stiu cine am sa ies de acolo. dar la fel am simtit de fiecare data din sutele de ori cand am mai pasit orbeste in ceata din fata.
nui nici macar ceata...e pur si simplu negru...
RăspundețiȘtergeresi mai vezi cateva luminitze mici care iau forme diverse si fugi spre ele si cand ajunsi in intunericul acela absolut cu luminita in fata ea ...se stinge...
*poetu*
:))
Spui ca rareori trebuie sa alegem...eu cred ca si mai des facem alegerile, insa inconstient...
RăspundețiȘtergereThe past is always with us, just waiting to mess with the present.
RăspundețiȘtergere